Sunt lucruri care te pun pe gânduri pentru că ești implicat în ele, pentru că și copiii tăi sunt acolo sau de care pur şi simplu îți pasă. Presa a publicat rezultatele testelor PISA din anul 2012, în care România ocupă la "matematică" locul 45 între cele 65 de ţări participante. Am căutat să înțeleg de ce a fost atât de greu pentru elevi. Așa am ajuns la problema transferului interdisciplinar, modul în care şcoala chiar ţi-ar putea folosi în viaţă.
Se doreşte ca școala să le fie de folos în viață, sau mai bine zis ar trebui să formeze copiilor competențe reale alături de cunoştinţele transmise. Testarea PISA îşi propune să compare sistemele de învăţământ din lume evaluând competenţele copiilor pe care aceştia le-au deprins în şcoală. Astfel am putea considera că un sistem este mai bun decât altul. Ar fi bine de ştiut că ceea ce se testează acolo la "matematică" nu este chiar matematică așa cum este ea larg înțeleasă, ci abilitatea copiilor de a folosi noțiunile de matematică învățate la școală, în viața de zi cu zi. Vorbim aşadar de un transfer.
Transferul interdisciplinar este un concept introdus de David Perkins și regăsit în teoriile ce stau la baza Programului Mind Lab. Perkins l-a definit ca abilitatea de a folosi într-un domeniu cunoștințele și abilitățile dobândite de un individ în alt domeniu. Mai mult, a identificat două tipuri de transfer: apropiat și la distanță, semnalând faptul că numai cel apropiat este intuit și realizat cu uşurinţă de către mintea umană.
Transferul apropiat are loc între domenii a căror conținut este similar. De exemplu învăț să conduc o mașină la școala de șoferi, apoi îmi cumpăr o altă marcă decât cea pe care am condus-o. Cu siguranţă mă voi descurca în a conduce noua mașină. Transferul la distanță este cel realizat între domenii îndepărtate sau chiar diferite. Ar însemna ca după ce învăț să conduc o mașină să consider că știu să conduc un tir, sau un avion. Acesta nu are loc intuitiv şi se realizează de regulă cu ajutorul unui mediator al procesului (instructor, profesor).
Transferul conceptelor matematice în viaţa de zi cu zi este un transfer la distanţă. Nu se întâmplă automat iar testele PISA au arătat-o de fiecare dată. Tineri de 15 ani nu știu să aplice matematica în situații de viață.... Pentru că ei nu știu că matematica pe care o învață la școală se găsește de fapt chiar în viața lor! Nimeni nu le-a arătat. Probabil că nu au văzut niciodată în matematică altceva decât un joc complicat și abstract cu numere, necunoscute și semne ciudate (mă refer la alfabetul grecesc) a căror rol este să le complice viaţa și să le creeze probleme acasă când nota obținută nu este pe măsura așteptărilor. De fapt matematica pe care majoritatea oamenilor o aplică în viață nici nu este așa complicată. Eu abia în facultate, și nu la oricare, ci la Fizică (la care am ajuns dintr-o conjunctură) mi-am dat seama că toată matematica pe care am învătat-o în liceu avea un rost. Chiar stă la baza unor fenomene fizice care nu ar putea fi altfel înţelese şi explicate. Dar câti oameni ajung să studieze sau să lucreze în domeniul ştiinţelor exacte pentru a înţelege utilitatea ei la acest nivel?
Puteți încerca aici să răspundeți la întrebări de matematică similare celor folosite în testarea PISA, pe site-ul celor care îl organizează. Eu am încercat și pot să spun că exceptând câteva noţiuni (viteză medie, numere cu zecimale) din punct de vedere al calculelor, ceea ce învață copiii la orele de matematică de la școală până în clasa a 4-a este suficient. Mai departe este vorba de transfer între ora de matematică și viața de zi cu zi. Este evident că nu se întâmplă.
Revenind la întrebarea de ce copiii nu aplică în viață ceea ce învață la școală... Pentru că la școală nu este alocat timp realizării acestui transfer! Iar el nu are loc în mintea elevului decât dacă profesorul îl face în mod activ, constant şi organizat. Câți dascăli alocă timp din oră pentru a le explica elevilor unde folosesc în viața de zi cu zi conceptul nou predat la matematică? O fi vreunul?
În cadrul programului Mind Lab folosim ambele forme de transfer. Transferul apropiat este cel care se produce atunci când învăț să aplic o metodă sau o strategie într-un joc și apoi o folosesc în altul. Nu este greu de intuit și nici de realizat de către copii. Este însă doar prima fază.
Poți fi un jucător grozav, să ai strategii și viziunea a trei mutări în avans dar să nu reușești să organizezi un proces, o afacere sau nici măcar propria viaţă. Mind Lab este legătura dintre joc și viață. Nu poate fi înlocuit cu a te juca un joc – nici când este același joc – așa cum nu poate fi predat unui copil, ci este o activitate de grup, cu implicaţii sociale și emoționale. Așa cum este viața însăși.
Concluziile articolului sunt foarte adevarate, si toti cercetatorii din educatie si educatorii CONSTIENTI vor fi de acord, intrebarea e cum sa convingem administratia si politica ca sistemul de educatie e invechit si nu mai corespunde cerintelor societatii secolului XXI
RăspundețiȘtergereÎntrebarea dvs mă duce cu gândul la pattern-uri sau tipare - de care am povestit în postarea mea anterioară cu jeleul şi mintea umană. Sistemul este atât de mare şi atât de mulţi oameni s-au obişnuit să facă lucrurile într-un anumit fel şi de atâţia ani, încât şi dacă încep să devină CONŞTIENŢI le este greu să schimbe, şi mai greu - să se schimbe, sau poate unii nu ştiu cum, nu au destulă iniţiativă, până la urmă sunt oameni la serviciu care nu sunt convinsă că sunt pasionaţi de ceea ce fac, ci fac ce pot pentru că sunt acolo.
ȘtergereEu personal am încetat să mai sper la o schimbare a sistemului venită de sus. Cred că schimbarea ar putea veni din sistem de jos, de la părinţii care sunt conştienţi de importanţa educaţiei copiiilor lor, de la dascălii dispuşi să caute, să vadă şi să îmbunătăţească activitatea la clasa lor şi poate când copiii aceştia vor creşte şi vor fi ei implicaţi în administraţie şi politică lucrurile vor sta altfel.
Cred că schimbarea vine din fiecare om şi conştientizarea faptului că el este parte din sistem. La Mind Lab avem o lecţie depre asta :-) porneşte de la un joc în care joci pentru tine, dar în acelaşi timp trebuie să aperi interesele grupului (îşi sacrifici mutări pentru echipă ca jocul să continue). În final discuţiile cu copiii sunt despre responsabilizarea individuală într-un grup sau o comunitate. Vrei să ai o casă curată - eşti tu personal responsabil să duci gunoaiele la coş, vrei să reciclaţi cât mai multe baterii la clasă - eşti tu responsabil să aduni/ să aduci toate bateriile uzate acasă. Dacă fiecare se simte responsabil personal şi îşi asumă obiectivul grupului, acesta este atins! Aş putea scrie o postare nouă despre asta.... :-) Mulţumesc mult pentru întrebare!
Buna,mereu ma urmareste discutia avuta cu unchiul meu OTTO,dumnezeu sa-l ierte,un neamt care si-a trait primii ani la BRASOV,apoi in anii 70 s-a retras in GERMANIA.
RăspundețiȘtergereAcum 20 de ani,cand aveam varsta majoratului, atunci cand s-a intors acasa,m-a intrebat care sunt activitatile pe care le desfasuram ca tineri in localitate,eu i-am raspuns ca nu prea avem ce sa facem ,ca cei ce ne reprezinta ‘(primarii,consilieri,etc)nu fac nimic pt noi,bla,bla,bla.OTTO mi-a raspuns ca nu ei trebui sa faca ceva,ci noi tinerii sa ne organizam,sa luam atitudine si sa actionam, Atunci am inteles ca in fiecare dintre noi este schimbarea,important e sa ne dorim.